De ce mancam emotional si cum sa ne oprim?

De fiecare data cand ma plictiseam sau ma simteam coplesita de cat de multe aveam de facut, creierul meu considera ca este o idee buna sa ne distragem si sa pornim in ,,calatoria epica spre bucatarie”, unde ne asteapta victorioasa ea, ciocolata, cea mai buna prietena pentru situatii din sfera ,,nu am chef sa fac/simt asta acum”.

Tie ti se intampla sa te simti teleghidat in mijlocul zilei catre biscuiti, dulciuri, saratele sau alte rontaieli? Poate fiindca lucrezi la ceva care ti se pare ca nu se mai termina, sau poate fiindca te-ai certat cu cineva la care tii… poate simti ceva ce nu iti place si este mai usor, decat sa stai cu emotia, sa mergi si sa mananci.

Cu alte cuvinte… ne mancam emotiile. Ne disociem, asa cum spunem noi, psihoterapeutii.

Povestea descurge in felul urmator:

Pasul 1: se intampla ceva in realitate care ii da o senzatie si o emotie neplacuta;
Pasul 2: brusc mi se face foame/pofta de ………… (insereaza tu aici comfort food-ul tau preferat);
Pasul 3: simt ca daca nu voi manca ……… voi suferi groaznic;
Pasul 4: mananc acel ceva;
Pasul 5: simt vinovatie si rusine;
Pasul 6: si mai multa vinovatie si rusine;
Pasul 7: imi promit ca de maine nu mai mananc ………
Pasul 8: iar se intampla ceva si iar mananc.

Pentru mine acest ciclu a fost un chin si a durat mult timp sa inteleg cum anume sa imi gestionez si sa imi auto-reglez senzatiile si emotiile, astfel incat sa nu ma mai comport precum un zombie pierdut in transa mancatului.
Crede-ma ca le-am incercat pe toate, pana cand am ajuns la concluzia ca cel mai bine este… sa le simt pur si simplu.

Probema noastra cu gestionarea emotiilor vine… ei bine… stii ca o sa zic ,,din copilarie”. Cand suntem mici, parte din rolul parintilor nostri este a ne contine si sa ne oglindeasca emotiile. Intr-un scenariu ideal, povestea ar arata asa: tu plangi, simti multa tristete si suparare, iar parintele, in loc sa iti spuna lucruri precum ,,iti dau eu un motiv sa plangi” sau ,,du-te in camera ta”, ori ,,baietii/fetele mari nu plang”, te priveste cu compasiune, te imbratiseaza, iti spune ,,vad ca esti trist/a si sunt aici pentru tine”.

Asadar, tu, in acel moment inveti ca emotiile ,,negative” cum ar fi tristetea, durerea, furia, pot fi gestionate, si, atata vreme cat ai sustinerea emotionala si prezenta a parintilor tai, ele vor trece si tu te vei intoarce intr-o stare emotionala buna.
Dar ce se intampla cand aceasta sutinere nu este disponibila pentru noi in copilarie? Ca adulti, nu vom stii ce sa facem cu aceste stari. Si, in loc sa le traim si sa avem incredere ca vor trece in mod inconstient, ne speriem de ele si alegem sa mancam, astfel incat sa nu le mai simtim (sau sa fumam, sa ne drogam, sa bem etc.).

Din punct de vedere chimic, o emotie dureaza 90 de secunde. Asta inseamna ca daca ne marim capacitatea si disponibilitatea de a sta in contact si de a trai emotia in timp, creierul nostru va putea sa renunte la nevoia de a manca, in loc de a simti.
Nu mai avem 5 ani si va promit ca emotiile, oricat de dureroase si de multe sunt, nu ne vor lasa in bucatele.

Asa ca atunci cand iti vine sa manaci ceva si nu este o nevoie fiziologica, intreaba-te ,,ce simt eu acum?”. Ofera-ti timp sa traiesti acea emotie, cu blandete fata de tine insuti. Poti sa iti vorbesti ,,e ok… simt tristete acum. Este in regula, va trece. Sunt aici pentru mine, ma sustin si ma ascult.”
Sa faci asta iar si iar si iar pana cand si se formeaza noi conexiuni neuronale si vei vedea cum intr-o zi (dupa aproximativ 21 de zile, fiindca ne ia sa schimbam un comportament) vei avea o emotie si vei stii exact cum sa treci prin ea fara sa fie nevoie sa te disociezi cu mancare.

Iar, in final, calatoria ta epica spre frigider poate sa devina calataoria ta epica spre autoreglare!