There is an invitation in every breath and every moment to let go and merge with the Mystery of what is. As if slipping out of our character, just for a little bit and slipping mindlessly into the décor…

Nu reuseam sa inteleg cum unii oameni nu se grabesc. Cum isi iau timp si spatiu chiar sa se bucure de parcursul unei zile, cum amana tot ceea ce nu este urgent si cum de reusesc cu atat de multa seninatate si liniste sa savureze timpul vietii lor.

„Treburi de oameni mari” – asa suna in mintea mea lista de cumparaturi, listele de plati, facturile, programarile, actele si tot ce mai tine de „adulthood”. De pe la 19 ani, de cand am inceput sa muncesc, am uitat sa ma mai joc. M-am prins in hora lui „trebuie” si joaca s-a mutat undeva intr-un univers in care lucrurile nu sunt asa de serioase, de urgente, de importante si de vitale.

Cand eram mica aveam in sufragerie un covor cu ciucuri pe care, cand era ziua de curatenie, ii pieptanam. Era o munca sisifica si imi amintesc cat de multa satisfactie simteam cand erau toti asezati si inregimentati. Am avut clienti, insa, carora parintii le spuneau sa pieptene ciucurii de la covor ca sa nu mai stea degeaba.

Creierul. Acest organ exceptional pe care cateodata imi vine sa il pup de cat de bine se descurca si pe care alteori imi vine sa il scot si sa il spal cu sapun de toate gandurile absolut nefolositoare pe care le genereaza.

Exista o vorba la noi in popor pe care cu siguranta si tu ai auzit-o inca din copilarie: „nemultumitului i se ia darul”. Dar oare am crescut intr-un context in care sa fim invatati sa fim multumiti? Am avut oare modele care sa ne arate cum sa ne bucuram si cum sa simtit satisfactie?

Una din temele principale ale copilariei mele (ca a multor copii din anii ‘90) au fost Comparatia si Competitia. Am trait clasele 1-8 in drama de „nu sunt cea mai buna”. In clasele 1-4 nu eram cea mai bună la matematica si in clasele 5-8, când m-am prins cum este cu sexualitatea, mi-am dat seama, stupefiată, ca nu sunt nici cea mai frumoasa.

De fiecare data cand ma plictiseam sau ma simteam coplesita de cat de multe aveam de facut, creierul meu considera ca este o idee buna sa ne distragem si sa pornim in ,,calatoria epica spre bucatarie”….

Eram in mega-image si ma uitam confuza la cosul de cumparaturi, intrebandu-ma cum de am intrat pentru niste rosii si iaurt si am iesit cu un cos imens, plin de mancare.